Performanţa economico-financiară se evaluează pe baza profitului, acesta fiind obiectivul de bază al oricărei entităţi economice. Rezultatul obţinut din desfăşurarea activităţii economice
şi financiare poate fi privit din dublă perspectivă: contabilă şi fiscală. Diferenţele dintre rezultatul contabil şi cel fiscal pot fi atât de mari încât un rezultat poate să fie pozitiv, în timp ce celălalt să
fie negativ.
Rezultatul contabil, principalul indicator pentru măsurarea performanţei unei entităţi, este abordat din mai multe perspective:
- rezultat patrimonial – rezultatul contabil determinat ca diferenţă între activul net de la sfârşitul şi de la începutul perioadei, excluzând tranzacţiile cu proprietarii, privind aportul sau
distribuirea de capital; - rezultat financiar – rezultatul determinat ca variaţie a trezoreriei entităţii în cursul exerciţiului;
- rezultat economic – rezultatul contabil calculat ca diferenţă dintre veniturile din orice sursă şi cheltuielile de orice natură efectuate în scopul obţinerii de venituri.
Desi că în practică se regăsesc toate cele trei abordări, concepţia economică este esenţială, fapt pentru care a fost adoptată şi de reglementările contabile, cu precizarea că acestea prezintă anumite particularităţi în funcţie de modul în care sunt înţelese şi aplicate politicile contabile, precum şi de accepţiunile care sunt atribuite noţiunilor de venituri şi cheltuieli.
Contul de profit şi pierdere este instrumentul de raportare a rezultatului financiar, iar acesta este legătura contabilităţii cu fiscalitatea, materialul pentru calculul rezultatului fiscal.
Pentru asigurarea conformităţii în realizarea şi prezentarea rezultatului contabil se impune aplicarea cu rigoare a regulilor şi principiilor contabile, înregistrând evenimentele atunci când
tranzacţiile se produc şi recunoscând pe o bază prudentă veniturile şi cheltuielile atunci când sunt îndeplinite criteriile stabilite prin normele contabile.
Veniturile şi cheltuielile recunoscute şi evaluate în contabilitate servesc drept bază pentru determinarea rezultatului contabil şi al celui fiscal. În conformitate cu legislaţia fiscală, respectiv
Codul fiscal , rezultatul fiscal – definit drept profitul impozabil sau pierderea fiscală – constituie una din sursele exigibile datorate de entităţi şi se determină prin corectarea rezultatului contabil
cu diferenţele provenite din divergenţele dintre contabilitate şi fiscalitate privind recunoaşterea şi evaluarea cheltuielilor şi veniturilor prin aplicarea unor reguli fiscale.
În contul de profit şi pierdere, document contabil de sinteză, veniturile şi cheltuielile sunt prezentate după natura lor, respectiv venituri din exploatare, cheltuieli de exploatare şi venituri
financiare, cheltuieli financiare.
Pentru fiecare categorie de venituri şi cheltuieli sunt prezentate în contul de profit şi pierdere rezultatele aferente acestora. Astfel, acesta reflectă informaţii despre rezultatul din exploatare, ca diferenţă între veniturile din exploatare şi cheltuielile de aceeaşi natură; rezultatul financiar ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile financiare.
Rezultatul din exploatare, cumulat cu rezultatul financiar, formează rezultatul brut al exerciţiului. După scăderea impozitului pe profit, calculat conform regulilor fiscale, se obţine rezultatul net al exerciţiului. Acesta este cunoscut ca rezultat contabil şi urmează a fi corectat aşa cum
prevăd regulile fiscale pentru a obţine rezultatul fiscal, care este aproape întotdeauna diferit de rezultatul contabil.
Dintre cele două categorii de activităţi reflectate în rezultatele menţionate, rezultatul din exploatare este cel mai relevant pentru utilizatorii de informaţii. Acesta este, adesea, “mult mai important pentru investitori decât rezultatul net şi este privit ca un indicator care arată cât de bine gestionează conducerea afacerea respectivă”, pentru că include principalele venituri, câştiguri, cheltuieli şi pierderi asociate cu activitatea de bază a entităţii.
Rezultatele contabile menţionate pot îmbrăca forma de profit sau pierdere, un deficit contabil fiind o contraperformanţă pe care entitatea trebuie să o corecteze cât mai repede posibil,
pentru a nu influenţa în mod negativ activitatea viitoare a entităţii, fiind pusă în joc însăşi existenţa ei. Nu la fel stau lucrurile în cazul unui deficit fiscal, care, datorită posibilităţii de reportare,
constituie de fapt un avantaj care va fi folosit de firmă în funcţie de posibilităţile oferite de legislaţie.
Venituri – recunoaştere contabilă
Structura situaţiilor financiare reflectă conceptul de performanţă în contul de profit şi pierdere prin intermediul căruia măsurarea se face cu ajutorul rezultatului. Rezultatul, ca măsură a
performanţei, este prezentat utilizând două categorii de structuri: venituri şi cheltuieli.
Recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor este corelată cu evaluarea acestora, iar dacă privim şi din perspectivă fiscală, subiectul devine foarte complex, dar şi controversat, noţiunea de
evaluare fiind privită din două perspective: aceea a recunoaşterii veniturilor şi cheltuielilor şi ca şi componente ale rezultatului activităţii unei entităţi economice.
Veniturile şi cheltuielile reprezintă esenţa desfăşurării activităţii unei entităţi economice.
Acestea se recunosc în contabilitate şi se evaluează după reguli proprii. Rezultatul activităţii se calculează ca diferenţă între veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate într-o perioadă de gestiune.
Veniturile şi cheltuielile sunt elemente direct legate de evaluarea performanţei financiare reflectate prin intermediul contului de profit şi pierdere.
Veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei
contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori reduceri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor.
Acestea se recunosc în contul de profit şi pierdere atunci când se poate evalua în mod credibil o creştere a beneficiilor economice viitoare legate de creşterea valorii unui activ sau de
scăderea valorii unei datorii. Recunoaşterea veniturilor se realizează simultan cu recunoaşterea creşterii de active sau reducerii datoriilor (de exemplu, creşterea netă a activelor, rezultată din
vânzarea produselor sau serviciilor, ori descreşterea datoriilor, ca rezultat al anulării unei datorii).
Cheltuieli – recunoaştere contabilă
Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care
se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.
Acestea se recunosc în contul de profit şi pierdere atunci când se poate evalua în mod credibil o diminuare a beneficiilor economice viitoare legate de o diminuare a valorii unui activ
sau de o creştere a valorii unei datorii. Recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii valorii datoriilor sau reducerii valorii activelor (de exemplu, drepturile salariale angajate sau amortizarea echipamentelor).
Sursa: ANAF