Diferența dintre mijloc fix și obiect de inventar este importantă pentru orice firmă, pentru că de această încadrare depinde dacă un bun se amortizează în timp sau se trece direct pe cheltuieli. În practică, analiza se face în funcție de valoarea bunului și de durata în care este folosit în activitate.

Ce este un obiect de inventar?

Un bun este, de regulă, tratat ca obiect de inventar atunci când:

  • are o valoare mai mică decât plafonul de 2.500 lei;

  • este destinat unei utilizări pe termen scurt, de obicei sub un an.

În contabilitate:

  • la achiziție se înregistrează în contul de obiecte de inventar;

  • la darea în folosință, valoarea se duce integral pe cheltuieli;

  • ulterior, bunul poate fi urmărit doar în evidențe interne (fișe, liste de inventar etc.).

Astfel, cheltuiala se recunoaște imediat, în momentul în care bunul intră în folosință.

Ce este un mijloc fix?

Vorbim despre mijloc fix atunci când bunul:

  • are o valoare cel puțin egală cu 2.500 lei;

  • este folosit o perioadă mai mare de un an în activitatea firmei.

În acest caz, bunul se înregistrează ca imobilizare corporală și se recuperează treptat, prin amortizare, pe durata normală de utilizare. Cheltuiala nu mai apare dintr-odată, ci este repartizată pe mai mulți ani.

Bun cu valoare sub 100 euro – cum îl încadrez?

Dacă un produs are o valoare sub 100 euro (aproximativ 500 lei):

  • este clar sub plafonul de 2.500 lei, deci nu este mijloc fix din punct de vedere fiscal;

  • poate fi încadrat ca obiect de inventar, dacă este folosit pe termen scurt;

  • dacă va fi utilizat mai mult de un an, în practică, firmele îl înregistrează adesea direct pe cheltuieli, fără să îl trateze ca mijloc fix și fără amortizare.

În final, diferența dintre mijloc fix și obiect de inventar se reduce la combinația dintre valoare și durată de utilizare:
– bunurile mai mici ca valoare se duc, de obicei, direct pe cheltuieli;
– bunurile mai mari, folosite pe termen lung, se înregistrează ca mijloace fixe și se amortizează.